În mica localitate de pe malul Prutului, din judeţul Botoşani, oamenii supravieţuiesc doar din agricultura de subzistenţă şi speră de la o zi la alta să nu moară de foame, iar copiii învaţă într-un cămin cultural amenajat într-o casă bătrâneasă, scrie Adevarul.
Cotu Miculinţi, un adevărat pol al sărăciei, unde peste 300 de suflete trăiesc din ce apucă, face parte, administrativ, din comuna Coţuşca, la circa 80 de kilometri de municipiul Botoşani. Un singur indicator amplasat în Coţuşca indică drumul către acest loc parcă uitat de lume, o cale de pământ care taie câmpul. Cei mai mulţi dintre localnici trăiesc din pensii de CAP, din munca cu ziua prin comunele învecinate sau din puţinul pământ pe care-l au. Muncesc asiduu doar pentru a supravieţui. Cei peste 150 de copii de la Cotu Miculinţi sunt singurii care-şi mai permit să viseze, însă nici ei foarte departe. Ştiu doar că vor să ajungă oameni mari, cu bani, să-şi ajute părinţi chinuiţi de sărăcie. Bătrânii satului spun, în schimb, că statul le îngroapă viitorul copiilor, fără să le ofere o şansă la educaţie şi la civilizaţie.
Domniţa Benţa are peste 70 de ani. Trăieşte de-o viaţă la Cotu Miculinţi şi mărturiseşte că în afară de magazine şi cei câţiva kilometri de drum asfaltat nu simte că s-a schimbat ceva din tinereţea ei şi până acum. Şi astăzi, ca acum o jumătate de secol, Cotu Miculinţi este o adunătură de case mici, din chirpici, îngrămădite la cotul Prutului. Doar câţiva localnici, pe care-i numeri pe degete, au reuşit să-şi ridice case mai mari, după ce au muncit pe brânci în străinătate. Şi cei mai mulţi rămasşi acasă tot pe brânci muncesc, însă doar pentru a supravieţui.
Tineri şi bătrâni merg cu ziua sau cresc câteva vaci pentru a vinde laptele procesatorilor. În rest sărăcie, cât vezi cu ochii. „Aici se trăieşte greu tare. La Cotu Miculinţi, dacă nu pui mâna pe sapă, te găseşte mort de foame pe stradă. Sărăcie lucie! Cei mai tineri trăiesc din două vaci şi dau lapte la procesator, ba o bucăţică de pământ pe care o prăşesc. Atât! Bani nu avem. Ca pe vremea străbunicilor trăim, din ce ne dă pământul”, spune tanti Domniţa.
Civilizaţia pătrunde greu la Cotu Miculinţi. În afară de autoturisme şi câteva utilaje oamenii nu simt că trăiesc în secolul XXI. Nu au dispensar, farmacie, un punct de lucru al Primăriei sau orice altă instituţie. De bibliotecă sau internet nici nu poate fi vorba! Chiar şi cu telefoanele este complicat. ”Intră reţeaua de la ruşi şi te nenoroceşte. Mai bine fără. Măcar merge să suni la 112”, mărturiseşte Domniţa Benţa.Pentru cel mai mic serviciu oamenii trebuie să parcurgă zeci de kilometri şi se simt abandonaţi şi disperaţi.
„Nu avem măcar un punct sanitar. Dacă eşti bolnav, mori în casă. Eu am 400 de lei pensie. Unii se duc în altă ţară, stau câte trei luni, termină banii, săracii, apoi pleacă înapoi. Alţii stau pe aici cum pot, cu mila. Aşa trăim noi, ca să ştiţi. Nu ne ia nimeni în seamă. Suntem ai nimănui”, spune cu amar tanti Veronica.
Locuri de muncă nu există la Cotu Miculinţi. ”Zero locuri de muncă. Ajungi să munceşti cu ziua. Te trezeşti la 4.00 dimineaţa, te duci în altă parte, bagi ca un rob până către seara. Primeşti 100 de lei în cel mai bun caz. Şi numai câteva zile. După care iar faci foame. Chin de viaţă”, spune alt sătean din Cotu Miculinţi.
În sat, trăiesc aproximativ 150 de copii. Cei de şcoala gimnazială şi liceu străbat zilnic aproximativ 12 kilometri până la Liceul Tehnologic din Coţuşca, în timp ce restul rămân să înveţe în sat. Problema uriaşă este că şcoala veche de mai bine de 50 de ani s-a prăbuşit, iar elevii de grădiniţă şi clasele primare învaţă într-un cămin cultural dezafectat, plin de găuri şi cu aspect insalubru. Căminul cultural are doar trei camere amenajate în clase. Căminul-şcoală nu are nici căldură şi nici apă curentă, iar elevii sunt nevoiţi să se spele la lighean.
