O importantă mănăstire din județul Botoșani își serbează hramul vineri, 10 mai. Mănăstirea Cozancea, din comuna Sulița, are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii.

Mănăstirea Cozancea este locul unde și-au început nevoințele monahale atât Părintele Paisie Olaru, cât și Părintele Cleopa Ilie. În anul 1656, trei pustnici au ridicat o mică biserică de lemn.

În anul 1684, Constantin Bals a ridicat și el o bisericuță de lemn. Biserica de zid, care se păstrează până astăzi, datează din anul 1732, fiind construită de Vasile Bals. Schitul a fost închis în anul 1960, fiind redeschis abia în anul 1983. În anul 1990, schitul a devenit mănăstire.

Aflată la peste 30 de kilometri de municipiul Botoșani, comuna Sulița, deși nu apare pe o hartă turistică a României, ascunde adevărate comori pentru suflet și ochi. Este un loc aproape necunoscut de către iubitorii de călătorii. Aici, printre codrii seculari, numiți de către localnici și „Pustiul Cozancei”, se află o „Poartă către Cer” – Mănăstirea Cozancea. La mănăstire este o liniște deplină și foarte plăcută. Odată ce ai ajuns aici și te-ai lăsat pătruns de atmosferă, greu îți mai vine să pleci. Mănăstirea a fost înființată în urmă cu câteva secole de o familie de boieri care își avea domeniile în zonă, familia boierilor Balș, una dintre cele mai mari ale ținutului Botoșanilor.

Se spune că mănăstirea a fost ridicată de unul dintre acești boieri în anul 1684, ca mai apoi Vasile Balș să ridice biserica din centrul mănăstirii. Biserica a fost terminată în anul 1744, atunci când Vasile Balș a dăruit mănăstirii o Evanghelie semnată de propria sa mână. Grosimea zidului bisericii măsoară aproximativ doi metri, iar catapeteasma este lucrată într-un stil desăvârșit.

Mănăstirea cuprinde biserica în plan trefalat cu ziduri groase. Ea cuprinde o tindă, apoi pronaosul cu o turlă pătrată, închisă cu un bulb mare care servește drept clopotniță. În partea de sus a altarului este veșmântăria cu uși de acces spre altar și exterior. Pe pronaos este o boltă sferică, iar pe naos o boltă cu arce. La exterior, pe peretele dinspre sud se află o pictură murală înfățișând Judecata de Apoi.

În incinta mănăstirii se găsesc un corp de chilii vechi și unul nou, construit în 2007. Mănăstirea păstrează foarte multe obiecte, în special cărți sfinte, care au aparținut, la începutul anilor 1920, atât Părintelui Paisie Olaru, cât și ucenicului său de atunci, Părintele Ilie Cleopa. Părintele Paisie Olaru și-a început viața monahală la Cozancea, în anul 1921, la vârsta de 24 de ani.

Aici l-a cunoscut, apoi, pe Ilie Cleopa, care, copil fiind, păștea oile în jurul mănăstirii. Legătura dintre cei doi a fost atât de strânsă, încât Părintele Cleopa a ales să devină ucenicul Părintelui Paisie Olaru, la Mănăstirea Cozancea. Mai mult, în 1953, Cozancea a devenit mănăstire de maici, unde au trăit aproape 70 de călugărițe, care au rămas aici circa patru ani. Ulterior, în 1960, mănăstirea s-a închis, fiind redeschisă în 1979, chiar în timpul regimului comunist, la solicitarea expresă a părintelui Elisei Florea, pe care fostul patriarh Iustin ar fi dorit să îl facă atunci arhimandrit. El a refuzat înaltul rang bisericesc, preferând întoarcerea la Cozancea și refacerea obștii monahale de aici. Astăzi, Mănăstirea Cozancea și călugării de aici trăiesc nu din contribuțiile credincioșilor, ci din munca proprie. Ei lucrează cele zece hectare de teren pe care le au în proprietate, dar se bucură și de lemnul de pe cele 14 hectare de pădure pe care le dețin. Acum, Mănăstirea Cozancea rămâne cunoscută, mai ales datorită “Părinților Paisie și Cleopa”, spune, cu mândrie, starețul de la Cozancea, potrivit CNIPT Botoșani.