La fiecare 24 ianuarie, România sărbătorește un moment semnificativ în istoria sa - Mica Unire din 1859, momentul în care Țara Românească și Moldova s-au unit sub un singur domnitor. Această zi marchează un pas esențial în drumul către formarea statului național unitar român, reunind Moldova și Țara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În 2024 se împlinesc 165 de ani de la acest eveniment istoric, care aduce în prim-plan nu doar amintirea unui moment crucial, ci și reflectarea asupra consecințelor și semnificației durabile pe care le-a avut asupra țării.
Contextul și dorința de unire
Evenimentele care au condus la Mica Unire au rădăcini adânci în istoria României. În iunie 1848, muntenii au adresat un memoriu Porții, exprimând dorința firească a românilor de a se uni într-un singur stat. În acea perioadă, la Viena, a fost discutată problema regimului politic al Moldovei și Țării Românești în cadrul Conferinței Internaționale, unde pozițiile puterilor europene s-au împărțit.
Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 a fost înfrântă, iar regimul absolutist habsburgic a revenit în Transilvania. În Moldova și Țara Românească, prin Convenția ruso-turcă de la Balta Liman (1849), s-a reinstaurat controlul politic al celor două puteri. Mișcarea națională a românilor s-a manifestat în afara țării prin activitatea emigranților români.
Sfârșitul protectoratului Rusiei și Convenția de la Paris
Sfârșitul protectoratului Rusiei asupra Principatelor a survenit după înfrângerea acesteia în Războiul Crimeii (1853-1856) și la Congresul de la Paris din 1856. În tratatul semnat la 18 martie 1856, s-a stabilit că locul protectoratului va fi luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene. Astfel, în Principatele Române, suzeranitatea otomană a fost menținută, iar Adunările ad-hoc au fost convocate pentru a decide viitorul celor două țări.
La Iași, în februarie 1857, s-a constituit „Comitetul Electoral al Unirii”, fixând un program politic pentru unirea Principatelor într-un stat neutru și autonom. La București, în martie 1857, s-a înființat „Comitetul Central al Unirii”, organ de conducere al partidei naționale muntene. Adunările ad-hoc din Moldova și Țara Românească, compuse din mari și mici proprietari, deputați orășeni și țărani, au adoptat rezoluții în favoarea autonomiei și neutralității celor două Principate și a unirii lor într-un singur stat cu numele de România.
Soluția dublei alegeri și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
La 24 ianuarie 1859, într-o atmosferă incendiară la București, s-a găsit soluția dublei alegeri pentru depășirea impasului. În Moldova, Adunarea electivă l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859, iar în Țara Românească, conservatorii au obținut majoritatea în Adunarea electivă în ianuarie 1859. Delegațiile celor două țări s-au întâlnit la București pentru a găsi un consens. Întrunită la hotelul „Concordia”, Partida Națională și conservatorii au adoptat soluția dublei alegeri. La 24 ianuarie, Adunarea a votat în unanimitate alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, realizând astfel unirea de facto a celor două Principate.
Recunoașterea Internațională și Construcția Statului Modern Român
Recunoașterea internațională a Micii Uniri a avut loc la Conferința de la Paris în aprilie 1859, când Puterile garante au recunoscut oficial alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august 1859. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la București în februarie 1859, unde a fost primit cu entuziasm. În aprilie, Conferința de la Paris a recunoscut oficial alegerea sa, iar Austria și Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul în august 1859. Astfel, a fost consolidată calea către formarea unui stat național unitar român.
Cine a fost Alexandru Ioan Cuza, primul domn al României
Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României după Mica Unire din 24 ianuarie 1859, s-a născut la Bârlad în 1820 și a jucat un rol esențial în formarea statului național român modern. Viața sa tumultoasă și contribuțiile semnificative în domeniul reformelor și al unificării Principatelor Române l-au transformat într-o figură centrală în istoria țării.
Copilăria lui Cuza a fost marcată de educația sa în Franța, unde a urmat pensionul Cuenin din Iași și a obținut bacalaureatul în litere între anii 1831 și 1835. A urmat apoi studii de drept, dar nu a reușit să obțină vreo diplomă. Întors în țară, s-a implicat activ în evenimentele Revoluției de la 1848, semnând Petiția Proclamație adresată domnitorului Mihail Sturdza. Arestat în urma acestei acțiuni, Cuza a reușit să evadeze în timpul transferului către Imperiul Otoman.
Exilul său a inclus perioade petrecute în Transilvania, Bucovina, Viena, Paris și Constantinopol. În 1849, s-a întors în Moldova alături de Grigore Al. Ghica, care fusese numit domn al Moldovei. Sub conducerea lui Ghica, Cuza a deținut diverse funcții, inclusiv președinte al judecătoriei Covurlui, ministru de interne și pârcălab de Galați.
În iunie 1857, Cuza a demisionat din funcția de pârcălab, acuzând falsificarea listelor electorale în timpul alegerilor pentru divanul ad-hoc al Moldovei. Însă, a fost ales în 24 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei, iar ulterior și al Țării Românești.
După alegerea sa, Cuza a acționat pentru recunoașterea dublei alegeri și unificarea guvernelor și parlamentelor celor două țări de către Poartă și puterile garante. Această perioadă a fost marcată de eforturile sale de consolidare a noului stat, iar după modificarea Convenției de la Paris în mai 1864, Cuza a implementat reforme semnificative.
Printre reformele sale notabile se numără reforma rurală, reforma electorală și reforma învățământului. Cuza a adoptat măsuri pentru secularizarea averilor mănăstirești și a încercat să modernizeze sistemul de învățământ. Aceste inițiative au fost menite să aducă o schimbare profundă în societatea românească, punând bazele pentru o modernizare și o dezvoltare durabilă.
Cu toate acestea, stilul său de conducere autoritar a stârnit nemulțumiri și opoziție. O coaliție formată din conservatori și liberalii radicali l-a forțat pe Cuza să abdice în februarie 1866. După abdicare, s-a retras în Viena și apoi la Paris, trăind restul vieții sale departe de tumultul politic al României. A murit la Heidelberg în mai 1873.
Pe lângă realizările sale politice și reformele implementate, viața personală a lui Alexandru Ioan Cuza a fost și ea subiect de controversă. A fost căsătorit cu Elena Cuza, însă cuplul nu a avut copii biologici. Cuza a adoptat doi băieți, proveniți din relația sa cu amanta sa, Maria Obrenovici. Această latură personală a vieții sale a fost deseori subiect de critici din partea oponenților politici.
Sursa: StirilePROTV
