În județul Botoșani au trăit adevărate genii ale imposibilului. Cel mai renumit a fost de departe Constantin Dracșin, un poet și un grafician unic în istoria literaturii române. A scris și a desenat numai cu ajutorul dinților. Tot la Botoșani a creat și unul dintre cei mai excentrici și puțin cunoscuți artiști români, scrie Adevarul.ro.
Unul dintre cei mai interesați și talentați artiști români ai secolului XX a fost fără îndoială Constantin Dracșin, un om care a șocat prin voința și metodele prin care a reușit să creeze. Constantin Dracșin, trecut în neființă acum aproximativ două decenii, a fost un apreciat poet și grafician. Cu toate acestea, nu și-a putut folosi niciodată mâinile, ci a creat doar cu ajutorul dinților. Povestea sa este cea a unui geniu al imposibilului.
Constantin Dracșin s-a născut la 20 iulie 1940, în Draxini, un cătun sărac din comuna botoșăneană Bălușeni. Se numea, de fapt, Costache Gugoașă, sau cel puțin așa apărea în registrele care consemnau nașterea sa. Mai târziu, atunci când a început să fie publicat, și-a luat pseudonimul de Constantin Dracșin. În copilărie, a suferit de poliomielită și, de la 8 ani, nu a mai putut să-și folosească brațele. Avea însă o minte sclipitoare. Din cauza infirmității nu a putut face prea multă școală. Culmea, a fost însă un copil îndrăgostit de învățătură. A citit singur, așa cum a putut, s-a cizelat și s-a cultivat cu o ambiție de fier. Infirmitatea nu l-a făcut să-și piardă speranța sau să-și găsească motive pentru a nu acționa sau pentru a cerși mila.
Copilul Costache Gugoașă de la Draxini a vrut să învețe cum învățau și ceilalți copii din sat. Toată viața a fost un autodidact setos de informație și cunoaștere. I-a plăcut de mic literatura și a dorit să scrie, să-și împărtășească gândurile, sentimentele, să zugrăvească realitatea pe care o vedea. Culmea, avea talent și pasiune și pentru desen. Până la 29 de ani, nimeni nu auzise de Constantin Dracșin. Din cauza condiției sale, trăise într-o izolare lucie, la Draxini. Până la 29 de ani, a învățat și s-a educat singur cu mult sârg. Se auzeau doar povești urbane despre tânărul care scrie cu dinții sau picioarele.
Poetul Lucian Valea a reușit să-l găsească pe acest tânăr și să-i descopere talentul extraordinar. Dacă nu și-a putut folosi mâinile, Constantin Dracșin, îndrăgostit iremediabil de artă, a găsit o metodă de a se exprima. Cei care l-au cunoscut spun că scria extraordinar de frumos doar cu ajutorul dinților. Tot așa și desena, fiind și un foarte bun grafician. A debutat în 1969 cu versuri în ziarul "Clopotul", iar mai apoi a devenit cunoscut, fiind publicat în reviste culturale din toată țara, printre care și "Convorbiri Literare", "România Literară", "Caiete botoșănene", "Tribuna" și multe altele. Din 1972, tânărul care scria cu dinții ajunge să fie prezent în antologii de poezie, importante.
Pe deasupra, a primit în 1975 mențiune la premiile pentru debut ale Editurii Albatros și mai apoi premiul I la "Cântarea României", secțiunea "creație artistică". Din anii 70 și până în anii 90, Constantin Dracșin a fost un adevărat fenomen. Până în anul 1997 i-au apărut opt volume. Pe lângă poezie, acesta lucra neobosit, tot cu dinții, și în domeniul graficii. Lucrările sale au fost foarte apreciate și publicate în reviste. Multe dintre acestea au ajuns în colecții personale sau expoziții din țară și străinătate. Artistul a murit în luna ianuarie a anului 1999. Avea doar 58 de ani. Un cunoscut om de afaceri, dar și iubitor de cultură botoșănean, Gheorghe Iavorenciuc, i-a dedicat un mic muzeu in memoriam poetului și graficianului Constantin Dracșin.
În anii 70-80, în județul Botoșani a creat, puțin cunoscut, inclusiv pentru cei din breasla sa, un artist plastic, considerat de unii drept genial. În orice caz, a fost un personaj excentric, iar creația sa inedită. Se numea George Chihaia și a fost un simplu profesor de muzică și desen în comuna Hlipiceni, județul Botoșani. S-a născut la Ștefănești, pe malurile Prutului, tot în județul Botoșani, în anul 1937. A urmat cursurile școlii de pedagogie și a ajuns profesor de muzică și desen în satul Hlipiceni. Soția sa își amintește că de când îl cunoscuse, era deosebit de talentat. Picta neobișnuit de frumos la șevalet și impresiona prin cultura sa vastă. Cunoștea mai multe limbi străine și cânta frumos.
„Era genial. Avea o cultură vastă. Uriașă. Cunoștea cinci limbi străine, cânta, dar mai ales picta dumnezeiește. I-am fost elev și țin minte că a făcut și un cerc de pictură”, își amintește fostul său elev, pictorul Florin Prodan.
Un moment de sinceritate și furie i-a decis însă destinul. Anti-comunist îndârjit, l-a făcut de râs pe reprezentantul PCR însărcinat cu viața culturală. Mai mult decât atât, și-a exprimat sentimentele anti-regim. Imediat a urmat o înscenare și o condamnare scurtă de 6 luni, suficientă pentru a fi dat afară din învățământ cu litera I și lăsat pe drumuri. A urmat apoi patima, creația și decăderea. Supărat pe tot ceea ce se întâmplase, George Chihaia s-a închis în camera sa. Timp de șapte luni nu a ieșit deloc. A citit enorm și, în același timp, a pictat mult. Toată camera a fost umplută cu creații. Acolo a făcut și un desen, pe o boltă creată de el, în locul tavanului, care imita ca și compoziție scenele din Capela Sixtină. În locul personajelor lui Michelangelo, George Chihaia a folosit chipurile oamenilor din satul său, pictându-i inclusiv pe soția sa în stilul lui Botticelli. A vrut să-și picteze întreaga casă în stil renascentist, însă nu a mai reușit. Doborât de muncă, de nedreptate și de faptul că nimeni nu-l mai angaja, George Chihaia a căzut în patima alcoolului. În anul 1998, a plecat de acasă fără să se mai întoarcă. A trăit pe străzi, în Iași, și a murit pe un pat de spital din același oraș, în anul 2004.
